Toate la timpul lor

De câte ori nu am auzit această expresie și de câte ori nu m-am încruntat, lipsită de răbdare. Dar mi-au trebuit vreo 20 de ani să înțeleg că viața nu e chiar așa cum cred/vreau eu și că nu este suficient să bat din picioare și să primesc (așa cum funcționa uneori când aveam 10-12 ani, iar ai mei de rușine ziceau/faceau ca mine).

De mică m-am simțit o rebelă și o justițiară. Nu știu de ce, încă. De unde vine simțământul ăla de dreptate, dar acum știu că la un moment dat voi afla. Atunci când îi vine vremea.

Asta cu „toate la timpul lor” am înțeles-o pe deplin acum un an, iar de atunci tot am procese lungi și dureroase prin care învăț ce e răbdarea. Și nu e ușor, mai mușc din buze, mă mai frustrez, dar am ajuns să accept mai ușor ca oricând că lucrurile de cele mai multe ori nu ies așa cum vreau eu.

De 2 ani stau într-o altă țară. În tot acest timp am încercat să închei capitole în viața mea și să încep altele. Le-am luat cum ar spune mama, pe rând. Unul câte unul. Și nu pentru că am vrut, ci pentru că efectiv nu s-au putut lua toate odată. Și m-a costat să pricep asta. Pentru mine nu a existat să nu pot face ceva ce nu îmi pun în minte, așa cum nu a existat nici răbdarea. Doream totul peste noapte. De altfel, eram omul care prefera să se dedice unei cauze/munci/etc cu totul, să stea zi și noapte, în loc să lucreze cu o rutină.

Eram ceva de genul totul sau nimic. Azi sunt omul care se luptă să accepte rutina în viața sa ca un proces necesar dezvoltării sale. Astăzi sunt omul care a înțeles că nu poți începe ceva fără să închei altceva.

Am înțeles că nu poți începe o nouă relație până nu îți reglezi conturile din trecut, iar fuga nu e o soluție. Ajută, dar nu rezolvă.

Am înțeles că nu pot merge profesional mai departe, până nu termin ceea ce nu era încheiat.

Astăzi am primit confirmarea că ultimul capitol care mai era de închis, se va închide.

Și tot astăzi am înțeles că există o lege acolo undeva în univers care chiar e despre toate la timpul lor, dar care în egală măsură îți arată ciclicitatea și necesitatea de a încheia capitole, pentru a putea deschide altele.

Voi reveni pe blog, în curând cu ideile, opiniile mele, cu poveștile mele, cu experiențele mele, cu activitățile mele. În curând.

Și asta pentru că tocmai ce voi încheia o altă etapă academică a vieții mele: lucrarea de disertație. Urmează susținerea în curând și într-un viitor apropiat sau depărtat un doctorat. Știu unde vreau să ajung. Știu ce vreau să fac. Și voi face. Voi contribui cu tot ceea ce am eu ca să fac lumea asta un loc mai bun. Poate că voi reuși sau poate că nu, dar voi încerca.  Pentru că toate se întâmplă atunci când le este vremea, când suntem pregătiți cu adevărat. Dar toate la timpul lor. Până atunci voi recupera cu scrisul pe blog.

Știu că e greu de aplicat ideea asta, dar crede-mă că nimic nu durează pentru totdeauna. Toate au un început și un sfârșit. Asigură-te că iei ce e mai bun din tot ceea ce ți se întâmplă și că faci rai din ceea ce ai.

Toate vin ca un val. Și se duc ca un val. Și cu valul se duc și momentele noastre. Răbdarea e cea care ne salvează. Dar răbdarea nu e delăsare. 😉

Pe curând,

Monichis

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.